Tectonica Sentimentelor

                              Tectonica Sentimentelor

Daca vrei sa vezi teatru, daca vrei sa vezi actori adevarati gata sa devina nemuritori, daca vrei sa vezi costume care sa-ti atinga placut retina si daca vrei sa iti pui niste intrebari si sa pleci acasa dorind sa mai ramii sa iti termini un gind inceput, daca vrei sa fii emotionat, sa te incerce plinsul dar sa izbucnesti intr-un altfel de ris in afara de cel bascalios, mistocaresc, zeflemitor, mergi la spectacolul “ ”, de Eric-Emmanuel Schmitt, o noutate a acestui sezon, un prilej minunat sa revii asupra gindului tau initial ca s-a ales praful de teatrul romanesc.
Lasind la o parte lumea creionata de Schmitt, a iubirii prea contemplate, a orgoliului si umilintei, problemele care capata in acest spectacol forma, cit sa accepti, cit sa iubesti, ce conteaza cu adevarat, cind sa minti, ce rol are intimplarea, cum sa reactionezi, cit iti e oferit si cit obtii cu truda, principiile care au culoarea vietii pe care ti-o doresti, mai stralucitoare si interesante mi s-au parut mie prestatiile actoricesti, desenate cu meticulozitate crincena, dar oferite lejer, natural, ca si cum sint acolo de cind lumea.
Recunosc ca am fost entuziasmata desi aspectele tratate pot parea telenovelistice, desi nu s-au facut trimiteri la politica si criza economica, desi punerea in scena este una clasica. Stiu ca nu pot spune cu toata gura ceva laudativ fara teama ca a doua zi imi voi fi dat seama ca m-am inselat, ca altele au fost resorturile reusitei. Prea am patit-o de multe ori, prea se incep lucrurile bine ca apoi sa degenereze, actorii devin functionari, delasatori, plictisiti de repetarea aceleiasi replici. Am fost la premiera, m-am gindit. Poate s-au concentrat peste masura, poate fiind apasati de greutatea noii intilniri cu publicul s-au intrebuintat mai mult, au pus toate motoarele in miscare, se intimpla adesea. Poate actrita cea mai tinara, Valentina Zaharia, aflata la debut era mai mult decit febrila sa demonstreze ca nu degeaba evolueaza pe o scena cu mai mari, mai experimentati, mai cunoscuti de public. Poate Ilinca Goia, apreciata si cunoscuta din multe reusite adunate la activ a adaugat un plus de emotie unei retete personale care a functionat cu succes si pina acum. Poate Carmen Ionescu si-a adunat atuurile si a ochit mai atenta cu toate odata in inimile spectatorilor. Poate Liviu Lucaci s-a tuns special, poate Tamara Cretulescu a facut mai mult sport spre a fi in forma, nu stiu ce s-a intimplat, cum-necum am fost martora unui regal la Teatrul National. Un spectacol complet, accesibil dar nu shusha, unde toate departamentele au functionat impecabil, imbinindu-se subtil spre a forma un mecanism ciudat care te desprindea din scaunul tau de vizitator si te purta printr-o poveste desfasurata aievea, cu dramatismul ei, cu incarcatura ei aproape palpabila, iar la sfirsit te depunea exact in acelasi loc, numerotat clar la Sala Atelier. Da, am reusit sa fiu in lumea propusa de ei fara sa ma agreseze cu intrebari specifice modelarii unui spectacol interactiv modern, fara sa ma includa fortat, aruncindu-mi obiecte si obligindu-ma sa cint odata cu ei. A fost teatru pur. Ilinca Goia –fara cusur. Mai, cind esti in sala de teatru vii cu o doza de circoteala mai ales daca esti roman, incerci sa demontezi macar un surub lasat mai lejer, ciobesti o caramida daca o descoperi subreda, macar asa, ca sa-si vada vezi Doamne fiecare lungul nasului. Am incercat. La ea nu am observat nici o fisura. Rolul parea scris pentru ea. Pina si aparitia sa fizica, atent tonifiata si exemplar lucrata in sala de sport nu permitea reprosuri. Nu-ti vine sa crezi ca exista actori care isi formeaza, isi dezvolta constient, isi depaneaza corpul – obiect de lucru- cu rigoare, vointa, tenacitate si harnicie nepotrivite parca lenei noastre proverbiale ridicate la rang de religie. La Valentina Zaharia m-am gindit: e tinara, noua, intimidata de colegi si de public. Nimic. Delicata si exacta, curajoasa si emotionanta, m-a fentat. Si-a desfasurat partitura cu forta unui actor greu incercat. Carmen Ionescu a smuls aplauze spontane. Tamara Cretulescu si Liviu Lucaci au dansat dezinvolti pe gheata subtire a unor partituri aparent previzibile.
Sigur ca bucuria de a vedea un spectacol de teatru adevarat i se datoreaza si regizorului, Nicolae Scarlat. Nu-i un nume rasunator, dar e un maestru, din moment ce impreuna cu scenografa Stefania Cenean a atins corzi sensibile atit de fin.
Am avut noroc sau asa o sa patiti toti. Astea-s cele doua optiuni.