Campania "V-am pupat!"
Campania "V-am pupat!"
In fiecare clipa trebuie sa multumim. Dar noi uitam. Cit de bine e sa poti umbla pe coclauri, pe munti, pe trotuare chiar ciuruite, sa vezi verdele, portocaliul, si negrul, da, negrul asociat cu buhuhu e din viata, doar taciunii dau atita caldura, nu, doar abanosul ne-aminteste de Alba ca Zapada si de visele copilariei, cit de bine e sa stii si inca sa poti afla mai multe, sa ai prieteni si sa-ti mai faci altii, fie ei necuvintatori, ce e mai grozav decit sa nu te doara nimic?
Campania mea este urmatoarea: cind esti singur si crezi ca nu te vede nimeni arunca pentru inceput un <multumesc> inspre cer. Ce urmeaza. Se ia un prieten de git in chiar clipa asta si se pupa fara motiv si se spune <multumesc>, ala sa faca ochii mari si sa rida incurcat sau descurcat, treaba lui, poate sa te creada un pic afectat de criza, ideea e sa rida. Daca e ciine sau pisica Tantza a lui Mirelush Vescan nu se mai asteapta hlizitul, ca necuvintatoarele astea sint oameni seriosi, abia le smulgi o privire ingaduitoare.
In faza a doua se pupa oameni necunoscuti, e drept ca aici iti trebuie curaj, nebunie si daca nu va simiti in stare, hai, treaca, puteti pupa din senin oameni abia stiuti, amici, cunostinte. Tot curaj, dar mascat, fardat un pic, o vitejie mai estompata.
De mama si de tata, bunici, frati, surori, cumnati si in general cine vine la o nunta in toata regula nu mai pomenesc, astia sint pupati din oficiu, se subintelege. Liber la alegerea momentelor, totul e sa fie dese.
Sa vedeti daca nu o sa fie lumea mai buna. Chiar si in Romania.
V-am pupat.
De ce oare trăim permanent acelaşi gen de viaţă ? De ce avem mereu acelaşi tip de relaţii, fie în cuplu fie cu alte persoane? De ce avem mereu acelaşi fel de loc de muncă şi facem aceeaşi muncă, la nesfârşit? În acest infinit ocean de alegeri potenţiale existente in jurul nostru, cum se face că re-creăm în continuare aceleaşi lucruri în vieţile noastre? Nu e uimitor ca avem la dispoziţie atâtea opţiuni, care există deja, doar că noi nu suntem conştienţi de ele? Este posibil oare să fim atât de condiţionaţi de modul în care ne trăim viaţa noastră zilnică, încat să ne lăsăm păcăliţi de idea că nu avem nici un fel de control ?
Încă de la începutul vieţii, părinţii, şcoala, societatea ne-au condiţionat, în mod inconştient, să credem că lumea exterioară e mai reală decât cea interioară. Nu are rost să 'dăm vina' pe ei pentru asta "" totul se transmite din generaţie în generaţie în mod mecanic, fără ca nimeni să verifice dacă ceea ce se spune are acoperire reală. Dar noile interpretări asupra vieţii (modele ştiinţifice care vin doar să confirme ceea ce înţelepţii din vechime ştiau şi au spus tot timpul) afirmă că ceea ce se petrece în interiorul nostru va crea evenimentele care se petrec în afara noastră. Lumea interioară este cea care crează lumea exterioară. Emoţiile şi gândurile noastre determină ceea ce facem şi ceea ce ni se întâmplă. Şi nimic nu ni se întâmplă "din întâmplare" "" noi l-am atras către noi, de cele mai multe ori inconştient, fără a ne da seama, doar că nu ştim sau nu credem asta.